27 februarie 2009

domnisoara tradare...

am pierdut cu tine tot dintr-o dată
ca la un joc de noroc pe care nu-l cunoşteam.
apoi mi-ai stropit zăpezile cu cerneală
visurile mi le-ai dizolvat în alcool.

cine eşti tu, prietenă a prietenului meu
umbră a umbrei mele alergând peste case
pe trotuare subţiri, acaju şi peste suflete de mătase?

de unde să te privesc
să-mi recâştig, să-mi redai
marea cea mare şi pavilionul pirateresc?

mi-e frică de tine să nu-mi iei, mai departe
şi istoria, ghicitul în stele, ce mi-a mai rămas din trupul
biciuit pe dinafară şi pe dinăuntru
tandemul cu valurile care mă adulmecă, mă spală
cu o fâşie din tine strălucitoare 
cu tatuaje de stele şi vieţi cu aromă de licoare

ce vrei să-mi mai iei? timpul – de-abia scăpătat la amnar
carnea jucată la zar, gustând din carne
igluul respiraţiei care nu ajunge până la capăt
sau furia vieţii mele de uzine roz
producînd urlete pe bandă...

ce să îmi mai iei tu – furato, nebuno
neîntâmplato

uite de-acum vom juca simplu, un joc al meu
care se cheamă uitare
un joc care te face fericită dar doare
în care tu ai să mă uiţi pe mine
şi eu am să mă uit pe mine

pentru că deja am pierdut cu tine silabă de silabă
picioarele tale frumoase, o fărâmă de dor şi ultima diligenţă.
cine eşti tu, după atâtea pierderi şi cuvinte,
domnişoară trădare şi doamnă indecenţă?
Bogdan Popescu

0 Comments:

Post a Comment