31 martie 2009

...dansez

27 martie 2009

acum dansez...




“Când vreau să trec peste trecut, şi trecutul mi se opune, dansez.
Priveşte-mă atent, şi ai să vezi că te iubesc… cu ritmul meu, cu paşii mei, cu privirea mea, cu acei curenţi uşori de aer ce se formează în jurul meu când dansez.

Atunci când am urât tot ceea ce nu era expresie a dragostei în el, am dansat.
Când am cunoscut o anumită bucată de Dumnezeu, am început să dansez. Atunci m-am bucurat că cineva înţelege tot ce vreau să spun. Şi apoi am plâns. De bucurie. Fără lacrimi. Doar din trup.
Au existat momente în care am profitat de acest limbaj ce mi s-a oferit pentru a mă exprima, distrugându-l. Dar dansul ţi se oferă în fiecare clipă (în mod special în solitudine), şi nu se singe atunci când nu ii oferi sinceritatea inimii tale, se distruge doar pe moment.

Dansul e darul pe care Dumnezeu l-a dat durerii mele. Am ajuns să cred că doar cei care suferă cu adevărat sunt capabili de sacrificiu, dragoste şi dans.

[...]

Nu ştiu care e darul ce Dumnezeu l-a dăruit durerii tale… poate muzica, poate versurile, poate un om, poate eşti tu însuţi – în cazul în care, în mod miraculor, există oameni chiar atât de puternici.

Ce faci tu când sufletul tău se loveşte de o suferinţă reală, o durere pentru care nu mai ai nici măcar lacrimi? Când îţi alunecă saliva pe gât în jos fără să o poţi controla, înghiţind odată cu ea doar aer… ca şi cum trupul tău a înţeles că sufletul urlă din interior spre cineva să-l acopere, şi tu înghiţi spre el doar guri de vânt. Îl îmbraci în aer. Îl laşi dezgolit. Când te dor parcă nările de atâta respiraţie. Când picioarele-ţi nu sunt în stare să reziste greutăţii ce le apasă. Ce faci când Dumnezeu e doar la un gând distanţă, şi gândul tău nu mai poate face nici măcar un pas? Prin ce se apropie Dumnezeu de tine atunci? “
by Andreutza (sursa: aercurat.com)

22 martie 2009

vant de primavara...












16 martie 2009



-Poţi spune pentru ce apune luna?
-Dar luna-i castă, luna nu cunoaşte
Iubirea şi nici chinul care-l naşte.
-Când cântă în umbrar privighetoarea,
Poţi spune pentru ce-nfloreşte floarea?
-Sunt flori cari nu dau floare niciodată...
-O! primăvara fie lăudată:
Ea are flori destule, dar le ţine
Ascunse-n umbră numai pentru tine...
-Ţi-aş da o floare, dacă ai primi-o.
-O, Darius, e floare de adio?
-Meduza, nu: e floarea cea mai scumpă
Pe care alte mâini nu pot s-o rumpă.
-Atunci s-o port în păr ca o podoabă?
-Acel ce-o dăruieşte nu întreabă.
-Aş întreba şi parcă mi-este frică:
O floare moartă nu se mai ridică.
-Când vine primăvara, orice floare
Îşi redeschide foile la soare.

..........................................

-Auzi cum cântă-n crâng privighetoarea?
-Meneşte-a moarte... Cântă ca nebună...
Vrei tu să mori cu mine dimpreună?
-Să mori aşa de tânăr?... O comoară!
Vai, cine e aşa nebun să moară?!
-Dar ochii tăi cu nesfârşite visuri
Ce mă atrag cu negre guri de-abisuri...
...............................
-Ah, simt sărutul tău şi-i simt arsura,
Şi simt durerea, jalea despărţirii...
De-aceea-s trişti şi palizi trandafirii,
De-aceea doarme veşnic tristul nufăr,
Fiindcă eu mă zbat amar şi sufăr;
De-aceea crinii plâng şi viorica
Tremurătoare-şi tăinuieşte frica;
De-aceea şi frumoasele verbine
Au cupele mereu de lacrimi pline...
-O, te-am văzut odată, dinspre zori,
Alunecând uşoară printre flori
Şi cum sorbeai din albele zorele
Curata rouă ce străluce-n ele...
-Voiam să uit ce dulce ţi-e sărutul...
-Aşa de mult te farmecă trecutul?
-Voiam să uit îmbrăţişarea-ţi dulce...
-O, cine n-ar fi vesel să se culce
Pe-aceste braţe albe cum e crinul!...
-Vroiam să uit ce dulce ţi-e suspinul...
-Pe braţul tău mai alb decât zăpada
Aş vrea să mor...
......................................
-Tu poate ştii, Meduza mea frumoasă,
Că lebăda-i o mândră-mpărăteasă
Şi, când ea se strecoară albă printre
Înalte trestii, parcă stă să intre
În albul ei palat plin de fantasme
Şi trece-aşa ca un crâmpei de basme
În clar de lună.
Şi-atât de dulce-alunecă pe ape...
-Aş vrea şi eu s-alunec lângă tine...
-Palatul ei e astăzi în ruine;
O vrăjitoare hâdă-a blestemat-o:
Priveşte-o numai cum se duce... Iat-o...

-A dispărut în trestii şi departe
Suspină harfe trist din coarde sparte...

-O, Darius! Ce ai?... Tu tremuri?... Spune!
Abia mai pot să-ngân o rugăciune.
În ochii tăi se face întuneric:
Se risipeşte visul meu feeric,
Şi luna plânge învelită-n ceaţă,
Asupra-mi cade-o linişte de gheaţă...
E mort... e rece... Ochii-i de văpaie
Privesc haotic... Trestia se-ndoaie
Lovită de furtună... O lumină
Orbeşte ochii mei, şi prin grădină
Aleargă despletită vijelia...
S-a stins norocul meu şi veselia!
S-a dus iubirea!... Darius, răspunde!
Fiorul morţii negre mă pătrunde...
O, unde să mă duc?... De unde vine
Acest val de-ntuneric şi pe cine
L-acoperă cu fioroasa-i mantă?...

09 martie 2009

01 martie 2009

Primavara!!!!!!